Lecturile Răsfătzikăi

Într-o lume plină de proşti, agramaţi şi îmbuibaţi, cred că a venit timpul să mai lăsăm deoparte lucrurile mărunte şi să privim în interiorul nostru. Oare chiar atât de mici suntem, nişte animale gata oricând să se devoreze între ele, cu gândul numai la mâncare şi sex? Eu cred că suntem mai răi decât necuvântătoarele. Măcar la ele mai există o selecţia naturală, ceva, nu se aruncă, aşa, unele pe altele. Şi, mai ales, nu sunt siliconate. Nu am auzit de capra porno sau cerbul erotic. 😀

Revenind, pentru că m-am abătut de la subiect, cu această introducere amplă, de azi înainte, pe această pagină veţi putea citi poezii şi fragmente sau comentarii ale mele la cărţile cititte. Sper să fie, printre cititorii acestui blog, şi persoane care să îmi susţină demersul.

Pentru astăzi, vă propun o poezier scrisă de Nicolae Cabel şi apărută în volumul „Lăstun, sub strigătul frunzei”.

elegie (LXV) 

o cameră – celulă şi sicriu,

apoi o carte, călimări nubile

şi crima, că încerc să fiu

eu însumi, umbră peste file

în zi morocănoasă ca un crin

atât de nud şi fără nici o vină,

îmbătrânit frumos într-un suspin

şi infinit în doru-i de lumină…