Carte „Sterilet” de Carol Hârşan

Lansare de carte: “Sterilet” de Carol Hârşan
7 septembrie 2011 | CentrulBrancusi.ro

Jurnalistul Carol Hârşan îşi lansează vineri, 9 septembrie, 2011, la Târgu Jiu, volumul “STERILET”, într-un eveniment organizat de Centrul Municipal de Cultură “Constantin Brâncuşi”. Despre carte, autorul vorbeşte astfel: “O carte mixată între Timpul ineluctabil şi experienţele care au umplut foile albe ale zilelor devenite trei decenii.”

“Fără compromisuri, de o ironie acidă, fără false speranţe, cu exprimarea brută a unor opinii fără echivoc, cartea şochează prin puterea faptului sincer şi a trăirilor intense, eliminînd orice formă de surogat. Timpul, Iubirea şi Binele sînt personajele principale contrapuse Răului, degradării, dezumanizării şi … uitării. Sau, despre cum poate un om într-atît de muritor să facă lucruri atît de deosebite care să îl apropie de divin?

Pentru că în faţa complexităţii uluitoare a fiinţei şi a lumii nu pot decît să rostesc un verb în cele trei aspecte esenţiale ale sale: a fi – a şti – a înţelege. De aceea vorbim aici despre o carte care se scrie şi după ce ultima pagină a fost citită.

Şi mai e vorba de un regret: păcat că atunci cînd înţelegem cel mai mult, timpul nostru este aproape expirat.

Dar ce minunat este drumul pînă acolo!

Aceasta este o resemnare creativă, dincolo de orice zîmbet amar. Între liber-arbitru şi disimularea specifică multor oameni pot fi încheiate tratate secrete ale coexistenţei, dar omul structural rămîne divizat între bine şi rău. E rău că aceasta se întîmplă, e bine că un echilibru relativ stabil, se păstrează.

Nu mă pretind a fi un model, dar în mod sigur pot fi un verb care declanşează lucruri, procese şi minime răspunsuri.

Veţi găsi şi dumneavoastră cîteva, citind această carte-radiografie de suflet.”

“Sterilet” de Carol Hârşan – “O carte bună despre Rău” – prof. dr. Elena Roată
7 septembrie 2011 | CentrulBrancusi.ro

O carte bună despre Rău, factorul X, de la întemeierea lumii până azi. Mereu treaz (“nu se odihneşte niciodată”), Răul legitimează şi îşi adjudecă noi teritorii. E prolix, imprevizibil şi pervers. Şantajează Binele, care se ascunde sub « fardul gros al ipocriziei ». Dar, mai ales, manipulează omul, care, din păcate, e setat greşit.

O carte bună despre o Lume ticăloşită, contaminată de ură, dispreţ, nesimţire şi nepăsare. Infernul a învins, e netemător, stă nestingherit la vedere, la lumina reflectoarelor şi la dispoziţia poftelor sălbatice. Dinspre Rai, niciun semn. Dincolo dospeşte viul, care secretă, în mod paradoxal, Moartea.

O carte bună despre un popor, care se sminteşte (a se citi: care se îndepărtează de credinţă), SE DEZ-DUMNEZEIEŞTE, cum îi place autorului să scrie. O retorică a văicărelii, a adulaţiei excesive, a gesturilor de faţadă împinge poporul român spre agonie. Singura şansă pentru acest neam este de a-şi ridica, treptat, capul dintre mormanele de coji de seminţe şi răcnete de manele. Promiscuitatea non-acţiunii, absenţa întrebărilor, suficienţa şi convenţiile ucid spiritul.

Autorul cărţii, Carol Hârşan, a ales să fie un cronicar suprarealist (a se citi: călare pe realitate – precum a voit însuşi scriitorul). Şi-a dorit să radiografieze o lume ca un « teatru malign şi asasin ». Şi, mai presus de orice, a ales să trăiască fără să ignore trăirile, să se mire, să se întrebe, să iubească şi să se iubească, descoperindu-se mereu.

Scriitura lucidă, devoratoare, ofensivă şi pragmatică explică titlul acestui eveniment editorial: « Realitatea, ca o versată prostituată, şi-a montat un imens sterilet. El tinde să înglobeze fragmente cât mai mari de oameni, reliefuri şi lucruri, digerate într-o monotonă şi putrindă combustie. »

Prof.dr.Elena Roata

Poeme de Carol Hârşan

VIAŢA ÎN SICRIUL DE STICLĂ 

Viaţa-n sicriul de sticlă

Îşi are canoanele ei

Gînduri răzleţe se plimbă

În aer cu miresme de tei.

 

Dar ce-i important mi se pare

Că jocurile sînt toate făcute

Degeaba îşi ascund trişorii

Mutrele nerase şi mute.

 

Deliberat fu acest monument

Plasat în sicriul de sticlă

Sarcofagul – ştiut transparent

O şansă mai ’naltă implică.

 

Zadarnic vor vrea exegeţii

Peste ani să pătrundă momentul.

Vin – iată! – din mare bureţii

Vor rade de tot monumentul.

 

Se mai văd doar locuri comune

Crătiţi creveţi de cristal

Cărţi lumînări şi costume

Potcoava pierdută de-un cal.

 

S-a amînat din nou Învierea

În sicriu-i doar un rest de ecou

Iar vîntul poartă aiurea

Scrisoarea de la domnul Godot.

 

De nicăieri s-a trezit să apară

O căţea cu ochii de sticlă

Ce-n clipa aceasta precară

Păşeşte gravidă şi tristă.

COBAI LA SOARE

 Sînt rare momentele în care cobaiul este liniştit

Atunci cînd “din liberă voinţă” iese pe o terasă înverzită

La amiază

Şi se odihneşte la soare

Fără să-şi dea seama că Experimentatorul i-a permis aceasta

Doar să urmărească un anumit comportament.

 În rest viaţa lui lipsită de soare

Stă sub o singură permanentă

Înspăimîntătoare ameninţare:

Aceea a mîinii care nu tremură cînd ţine ferm o seringă.

 Există ceva din viaţa reală pe care cobaiul

Nu-l va cunoaşte niciodată.

Acel ceva este conceptul de “vînătoare”.

Relaţia vînat-vînător nu se poate aplica celui ce a venit

Pe lume cu un singur mesaj:

Voi fi un sacrificat anonim.

 Jocul şanselor este apanajul exclusiv al fiinţelor libere.

 În şirul nesfîrşit al cobailor folosiţi

Pentru cea mai ambiguă justificare – “Progres”

Mă regăsesc şi eu – efemer

Cu sensul ne-nţeles.

 Sau poate… fără sens.

Poate.

SUFLERUL RAIULUI

Şi Raiul a avut o cuşcă a suflerului.

Cineva de acolo

Îi şoptea lui Dumnezeu

Fragmentele de Facere

La care ezita sau pe care le uitase.

Din Păgînime a fost recrutat suflerul

Ca unul ce pe toate le ştia.

Cînd ceva nu-i ieşea – Facerea

Nu-i un lucru atît de simplu

Nici măcar pentru El – privea

Oblic în jos

Ca într-o profundă concentrare.

De fapt

Privea spre locatarul cuştii suflerului.

Apoi

Ca printr-o tainică iluminare

Acţiunea se relua.

Se înţelegeau atît de bine

Încît nu-ţi dădeai seama

Cine îşi cunoaşte rolul mai desăvîrşit:

Dumnezeu sau suflerul Său?

Dar în timpul din urmă

Văd ezitări mai ample sau chiar

Uitarea unor fragmente întregi.

Ici un popor prea asuprit

Colo o poveste cu prea multă moarte

Dincolo un cataclism.

Toate aceste ciudate observaţii

Mă duc tot mai mult la gîndul că

Suflerul a murit.

A TIMPULUI POFTĂ, IUBIREA

  Orele atîrnă de iubita mea

Sînt ţesătura rochiei de nuntă

O eternitate ticăie în ea

Iraţională pentru cel ce-ascultă.

 Trupul ei e-a Timpului substanţă

Şi-n el visez, avid-crepuscular

Păşind între a gleznelor distanţă

Echidistant între neant şi har.

 Mişcările ei line cu foşnet transcendent

Îmi ascut urechea de ivoriu.

Transraţionalul urmărit atent

Mă-mpiedică să cad în derizoriu.

 Iubita mea e Timp şi fără rochii

Pe sfîrcuri ard clepsidrele-pojar

Iar pîntecul adăposteşte ochii

Miraţi ai unui viitor calvar.

 Deşi mă trec, mă regăsesc statornic

Prea tînăr copt, adun cu grijă mierea

Cînd degete ca ace de ceasornic

Îmi zgîrie cu-atîta sete pielea.

LUXOSUL BANCHET AL IPOCRIZIEI

 Ce te faci cînd nu mai poţi face nimic

Cînd ce faci nu mişcă nici măcar

Sprînceana îngerului păzitor?

Vînd idei la cursul zilei – indulgenţe postmoderne.

Sînt bisturiul analitic ce-şi cîntă tumoarea.

Răţuşca cea urîtă viitoare lebădă

Faptul că eşti pretenţios te costă enorm.

Rămîn: umorul ca evaziune şi puritatea ca simbol.

 …Neamţul care a luat cenuşa unor evrei

Arşi laAuschwitzşi a pus-o într-o clepsidră

Spunînd “la muncă băieţi!”…

Uneori mă simt ca cenuşa aceea

În gîtul unei clepsidre care măsoară timpul

Ratării  şi al morţii mele.

Cineva totuşi întoarce cu regularitate clepsidra.

Fă-ţi un bine. Redu calvarul la esenţial

Nu-l subţia cu alcooluri proaste. Un om

E locuinţa unor lumi imaginare.

Nici boala nu se oploşeşte în atîta singurătate

Nimeni nu cheltuieşte viruşi pe un condotier al pierderii.

 În fiecare zi nu fac decît să elaborez tactici.

Ce a mai rămas din copilăria ta?

Ce nu ţi s-a furat încă?

Astăzi constaţi ineluctabilul cinism al intelectului.

Şi eu am un demon al meu.

Îl văd adesea cînd privesc în oglindă.

Îl bărbieresc în fiecare dimineaţă.

Îl trimit în oraş să-l simtă şi să-l şicaneze.

Seara în spaţiul îngust dintre lumi

Îmi spune şoptit

–         Îţi trebuie mult curaj prietene

Să suporţi în-carnarea aceasta!